IOO PARABOLELE LUI IISUS Noul Testament, dar interpretate, mai întotdeauna, frugal, din perspectiva unei sensibilităţi mai curând victoriene.1 Un prim pasaj (Matei ii, 25, respectiv Luca 10, 21) e cel în care Iisus mulţumeşte Tatălui pentru a fi descoperit „pruncilor" ceea ce nu a descoperit înţelepţilor şi „pricepuţilor11. Versiunile româneşti (dar şi o mulţime de versiuni străine) traduc prin „prunc", cuvântul grecesc nepios, care se referă, în primul rând, la insuficienţele vârstei fragede. Nepios înseamnă „imatur", „infantil", „necopt". Termenul apare de zece ori în cuprinsul Noului Testament şi întotdeauna în accepţiuni din această familie. La Matei 21, 16, el e asociat „sugarilor", cu alte cuvinte celor încă nearticulaţi, nestructuraţi intelectualmente. în Prima Epistolă a Sf. Apostol Pavel către Corinteni (13, 11-12), starea „copilăriei" e o paradigmă a cunoaşterii parţiale şi indirecte: „Când eram copil (nepios), vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când am devenit bărbat (aner), le-am desfiinţat 1. Cf. R.F. Capon, op. cit., pp. 380 şi urm.: „Imaginea mai curând deziderativă (wishful view ) a modernităţii, după care copilăria e o stare inocentă şi binecuvântată - ca şi cum copiii ar fi creaturi fundamental scutite de căderea originară - e o invenţie a sfârşitului de secol 19. Până atunci, copiii erau văzuţi, în mod înţelept, ca nefiind mai puţin păcătoşi decât oricine altcineva, şi ca fiind, din nefericire, imperfecţi" şi deci în mare nevoie de educaţie. „Copilăria era socotită o stare în care nici un copil (sau adult) întreg la minte n-ar fi vrut să întârzie un minut mai mult decât e necesar." Cf. şi A. Lindemann, art. cit. ( supra , p. 53, nota 2). Cf, de asemenea, pentru întreaga ambianţă antică, H. Herter, „Das unschuldige Kind", în Journal of Ancient Civilizatiom, nr. 4, 1961, pp. 146-162, şi J. Leipoldt, „Vom Kinde in der alten Welt", în Reich Gottes und Wirklichkeit. Festgabe fur Alfred Dedo Miiller zum yo, Evangelische Verlagsanstalt, Berlin, 1961, pp. 343-351.