99 „DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" mofturoasă, să traverseze piaţa lumii şi a ideilor cu o grimasă dispreţuitoare. E mai bine să rişte lăcomia cumulativă decât selectivitatea astringentă. A strâmba tot timpul din nas e a fi o victimă sigură a ceea ce s-a numit „stupiditatea inteligentă". în orice caz, e la fel de puţin recomandabil ca şi iresponsabilitatea unei atotprimitoare permisivităţi. Copiii din parabolă se dovedesc inapţi să facă ceea ce constituie emblema însăşi a vârstei lor: nu se pot juca. Fie că unii dintre ei propun scenarii vesele, fie că alţii propun scenarii tenebroase, jocul nu se leagă. Nici cântecul de petrecere, nici cântecul de înmormântare n-au succes. Dansul e prea zglobiu, jelania - prea amară. Confruntată cu atâta rezervă analitică, pofta de joacă dispare. Aşa fac şi adulţii: Ioan Botezătorul nu le place: nu mănâncă, nu bea, nu e om de lume. Asceza lui nu poate fi decât drăcească. Dar nici Iisus nu e acceptabil: în cazul Lui, ceea ce supără e tocmai că mănâncă şi bea. Prea e om de lume! Prea e prieten cu tot felul de păcătoşi! Se subînţelege că, întărâtaţi de judecăţi contrarii, nici adulţii nu ajung „să se joace". Nu poţi fi în acelaşi timp şi judecător, şi jucător, şi „abstractor de chintesenţă", şi făptuitor harnic. Şi atunci încremeneşti, dezamăgit şi nelucrător, în propria ta exigenţă. în parabola de care ne ocupăm, personajele „negative" sunt nişte copii. Semnalăm, încă o dată, înclinaţia hristică de a demonta hermeneutica sentimental-idolatră a „prunciei". Nu toate ale copilăriei sunt prizabile şi recomandabile. Părerea curentă potrivit căreia copiii sunt modele ale purităţii şi receptivităţii se bizuie pe trei episoade existente în