98 PARABOLELE LUI IISUS primi. Aproape că e mai bună credulitatea. Dacă eşti gata să creditezi un fals, greul vinei cade asupra celui care distribuie falsul. Dacă însă respingi, precaut, ceea ce merită a fi creditat, vina e, în întregime, a ta. Spiritul critic devenit insomnie cârcotaşă este un abuz al inteligenţei. Cel care îl practică are toate şansele să rateze mari ocazii, mari întâlniri, mari momente de bucurie şi cunoaştere. Spiritul critic supradozat blochează înţelegerea, stimulează proasta dispoziţie şi inhibă instinctul participării la viaţa comunitară. E mereu inadecvat, pieziş, incapabil să valorifice inteligenţa altfel decât ca instanţă judiciară. în loc să asculţi, confecţionezi, în gând, contraargumente, în loc să reflectezi, adopţi morga severă a judecătorului, în loc să intri în joc, bombăni steril de pe margine. Spiritul critic ca strategie a refuzului e o deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea, euforia deşteptăciunii proprii. E un fel de a opune viului infinit ramificat omogenitatea unui neant care îşi extrage criteriile din el însuşi. A cultiva, fără încetare, spiritul critic e a te păstra, programatic, „în afară“, a nu răspunde nici unei chemări, nici unei invitaţii. „Nu“ e mereu mai la îndemână decât „da“. Distanţa demolatoare dislocă orice tentativă de apropiere. Iată de ce nu e deloc profitabil să forţezi capacitatea de înţelegere a celor care, prin exerciţiul aproape mecanic al spiritului critic, se zidesc, încăpăţânaţi, în afara încercării de a înţelege. Iată de ce e mai bine să le vorbeşti în parabole. . . Spiritul critic poate fi şi o formă de infantilism mental. El se exprimă, uneori, ca un soi de răzgâiere a minţii, ca o formă de „proastă creştere" intelectuală. Gândirea n-are voie să fie