95 „DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" amânarea unei soluţii fericite a efortului său nu-1 demobilizează. Credinţa este, în definitiv, paradigma răbdării sănătoase: ea înseamnă a rămâne „în cursă", dincolo de ubicuitatea tuturor „pietrelor de poticnire" (Evrei 12, 1: . .cu stăruinţă să alergăm la întrecerea ce ne stă-nainte"). Conceptul răbdării este, de regulă, asociat lui Iisus Hristos. Apocalipsa se referă la „răbdarea întru Hristos" (1, 9), iar a Doua Epistolă către Tesaloniceni (3, 5) pare să distingă între „iubirea lui Dumnezeu" şi „răbdarea lui Hristos". Răbdarea este, aşadar, prin excelenţă, lotul Mântuitomlui. El este campionul eşecului asumat, dar asumat în perspectiva unei încununări supreme, adică în perspectiva învierii. Imitatio Christi constă, în ultimă instanţă, în imitarea răbdării Lui, a modului Lui de a administra derapajul lumesc. A participa la răbdarea lui Hristos e a participa la înfrângerile biografiei Lui omeneşti, dar şi la reuşita Lui finală: „întru răbdarea voastră vă veţi dobândi sufletele", sună garanţia hristică a salvării (Luca 21, 19). Receptivitatea deviată este, între altele, o formă de carenţă a răbdării, o dovadă a incapacităţii de a aştepta interogativ, activ, prospectiv. Nerăbdătorul rămâne, mereu, în afara cursei, fie că se grăbeşte să respingă ceea ce nu înţelege, fie că nu are stăruinţa sondajului în adâncime, fie că ia drept „urgenţe" provocările imediate. Nerăbdătorul e blocat de păsări trecătoare, de arşiţa opiniilor dizolvante din jur, de grijile contingente. Parabola semănătomlui avertizează asupra acestor blocaje şi promite depăşirea lor prin exerciţiul calm al răbdării. Recolta bunei înţelegeri nu e decât rodul şi apoteoza acestui exerciţiu.