94 PARABOLELE LUI IISUS răsplata capătului de drum, de a identifica partea de iluzie a eşecului. Eşecul nu se contabilizează nevrotic. Ceea ce se contabilizează (treizeci, şaizeci, o sută) e reuşita, recolta ultimă. Până la obţinerea ei, ţi se cere să rămâi în aşteptare, să nu vrei rezultate rapide înainte de vreme, să nu judeci eficienţa unei întreprinderi după criteriul beneficiului imediat. Cu alte cuvinte, răbdarea hristică nu e o specie a resemnării înţelepte, ci un corelativ al speranţei. ( elpis\ cf. Romani 5, 3-4). Apostolul Pavel vorbeşte pur şi simplu despre „răbdarea speranţei"1 (1 Tesaloniceni 1, 3), ca şi cum răbdarea ar fi una dintre formele de manifestare ale speranţei, dacă nu expresia ei cea mai subtilă. Şi răbdarea, şi speranţa au în comun o referinţă la inevidenţă, la ceva încă inactual, dar esenţialmente actualizabil. Ele valorifică potenţialul de realizare a unei absenţe. Răbdarea înseamnă „a nădăjdui în ceea ce nu vedem" (Romani 8, 25). Ca atare, ea nu e însoţită de frustrare, ci de „mângâiere" (paraklesis) (cu care e explicit asociată la Romani 15, 4-5 şi la 2 Corinteni 1, 6) şi de bucurie ( chara\ cf. Coloseni 1, n-12). E o răbdare tonică, fără legătură cu renunţarea, cu abandonul, cu simpla putere de a „îndura". Şi e singura formă sănătoasă de răbdare. Nu întâmplător, într-un pasaj din Epistola către Tit se consemnează exigenţa unei versiuni optime a răbdării, subînţelegându-se riscul unei versiuni maladive. Bătrânii - spune textul trebuie să fie „sănătoşi ( hygiainontas ) în credinţă, în iubire, în răbdare" (Tit 2, 2). Modelul „răbdării sănătoase" este semănătorul însuşi, pe care suspensia temporară a succesului, 1. In versiunea Anania, „stăruinţa nădejdii".