93 „DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" unui străvechi cult agrar dedicat zeiţei Demeter-Ceres.1 Pântecul fertil, respectiv pământul „bun“, e asociat „inimii curate şi bune“ (8, 15), receptaculul optim al Cuvântului dumnezeiesc şi mediul specific al afecţiunii şi înţelegerii materne (2, 51: „Iar mama Sa păstra toate lucrurile acestea în inima ei.“) Parabola semănătorului e un rapel la componenta marial-maternă a sufletului, în absenţa căreia discursul divin se risipeşte. în dialogul dintre semănător şi pământ se reface, salvatoare, integritatea complementarităţii originare dintre masculin şi feminin. f. Caracteristică pentru versiunea lucaniană a Parabolei semănătomlui e invocarea unei virtuţi („răbdarea", hypomone) care, peceduind finalul interpretării hristice, pare să fie o cheie importantă a acestei interpretări: „Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, auzind cuvântul cu inimă curată şi bună, îl păstrează şi rodesc întru răbdare." (8, 15) Dacă Iisus se referă la capacitatea stoică de a răbda adversitatea, de a accepta inevitabilul, de a suporta fără inutile răzvrătiri ceea ce ţine de natura şi statutul fiinţei umane, atunci El spune ceva înţelept, dar nu spune nimic nou. Ideea unei virile pasivităţi dinaintea sorţii, a abuzurilor emotive, a suferinţelor de tot felul plutea, ca să zicem aşa, în aer. Dar în contextul parabolei şi în ambianţa nou-testamentară e vorba de altceva. Răbdarea stoică era un fel de a nu avea iluzii, dorinţe irealizabile, aşteptări prosteşti. Răbdarea hristică e un fel de a credita irealizabilul, de a aştepta, fără pripe şi îndoieli, 1. Cf. Emil Bock, Das Evangelium. Betrachtungen zum Neuen Testament, Urachhaus, Stuttgart, 1995, p. 676.