„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" 91 aruncată lângă drum, pe loc pietros, între spini, sau pe pământ bun ajunge să se confunde cu „cel ce“, sau „cei ce“ reacţionează diferenţiat la impactul cu ea. Cu alte cuvinte, după ce a trecut din traista semănătorului în brazdă, sămânţa nu-şi mai păstrează „puritatea chimică", nu mai are o traiectorie autonomă , ci se contaminează de calitatea sau lipsa de calitate a pământului însămânţat. De aceea, pentru sămânţă, însămânţarea e o dramă, o pătimire, o jertfă, care culminează, cel puţin într-o primă etapă, cu moartea (Ioan 12, 24), iar pentru cel care o primeşte însămânţarea e o probă a responsabilităţii proprii. Primitorul opac sau superficial provoacă irosirea seminţei, compromite firescul dezvoltării ei, şi participă, astfel, la martirajul Cuvântului, la măsluirea şi desfigurarea lui. Cuvântul acceptă, aşadar, să împărtăşească limitele „partenerului" său: se lasă devorat de păsări demonice, se lasă veştejit, dezrădăcinat, asfixiat de griji şi înşelăciuni lumeşti. înainte de a găsi, într-un târziu, deschiderea ospitalieră a „pământului bun", El, creatorul văzutelor şi nevăzutelor, se vede confruntat cu experienţa sterilităţii. Aceasta este, în fond, soarta însăşi a parabolelor hristice. Parabolele sunt sămânţa „aruncată" în lume de Iisus. A nu le înţelege, a le înţelege pripit şi convenţional, a le abandona de îndată ce urgenţele imanente îţi distrag, invadator, atenţia echivalează cu a încuraja extinderea deşertului, pe socoteala solului fecund. Cine nu reacţionează achizitiv la „aruncătura" plină de promisiuni a parabolelor este „aruncat în afară" de propria sa obnubilare. e. în Evanghelia după Luca, Parabola semănătorului e precedată de un episod narativ în care se pune accentul pe