90 PARABOLELE LUI IISUS prin a asimila seminţele răsădite de semănător cu oamenii care le primesc şi le valorifică sau nu, în funcţie de receptivitatea „solului" lor interior. Exegeza curentă nu ezită, pe de altă parte, să sublinieze echivalenţa dintre semănător şi Iisus, sămânţa fiind, în acest caz, mesajul hristic, vestea cea bună a împărăţiei. Avem, aşadar, următoarele variante: A. Cu privire la semănător: a. Semănătorul este Tatăl p. Semănătorul este Fiul B. Cu privire la sămânţă: a. Sămânţa este Cuvântul (Marcu 4, 14; Luca 8, 11) p. Sămânţa este omul fertilizat sau nu de Cuvânt. (Matei 13, 19-23; Marcu 4, 15-20; Luca 8, 12-15). y. Sămânţa este mesajul hristic. Nu vom insista, analitic, asupra fiecăreia dintre aceste variante. Vom observa doar că, din perspectiva Unităţii Treimice, Aa şi Ap sunt, în ultimă instanţă, echivalente. Fie că Tatăl îşi însămânţează direct creaturile, fie că o face „indirect", prin Fiul, sursa gestului seminal e aceeaşi. Tot astfel, între Cuvânt şi „mesajul hristic" (Ba şi By) echivalenţa e la îndemână. Hristos este Cuvântul şi e totuna cu mesajul său, aşa cum este prezenţă a împărăţiei pe care o proroceşte. Rămâne să ne concentrăm asupra raportului - susţinut de litera textului - dintre Cuvântul semănat şi primitorul lui omenesc (Ba şi Bp). Semănătorul seamănă Cuvântul. Dar destinul acestuia, odată ce a fost semănat, se suprapune cu destinul receptorului Său. După însămânţare, nu se mai vorbeşte de „sămânţă", pe de o parte, şi de cel care o capătă, pe de alta. Se vorbeşte despre comuna lor evoluţie. Sămânţa