86 PARABOLELE LUI IISUS rapel extramundan. Sunt sufocaţi de contingenţe, aşa cum fuseseră împuţinaţi de uscăciunea , de lipsa de sevă a opţiunilor uşuratice, sau aruncaţi în afara jocului prin opacitate şi risipă mentală. Dar, aşa cum soarele şi păsările din versetele anterioare nu sunt direct responsabile de inconsistenţa receptorilor, lumea nu poate fi nici ea culpabilizată pentru orientarea lor descendentă. Omul creat nu poate pretinde un tratament care să facă abstracţie de condiţia lui de creatură şi de coordonatele în care s-a situat liber prin căderea originară. Păsările se hrănesc cu seminţe, soarele pârjoleşte, iar lumea „lumeşte". Problema nu e să simplfici realul, să-l reorganizezi în aşa fel încât să-ţi menajeze slăbiciunile, să-ţi facă viaţa uşoară. Problema este să colaborezi cu realul în datele lui, să conlucrezi cu ordinea lui complexă, cu bogăţia lui nesistematizabilă, care include, între altele, spinii şi buruienile.1 Cuvântul nu se aude mai bine într-un laborator aseptic; nu e un vaccin preventiv, administrat într-o ambianţă de halate albe. Cuvântul e într-o corelaţie „providenţială" cu promiscuitatea lumii. El decide să se manifeste tocmai pentru că lumea e aşa cum este, tocmai pentm că trăim printre cărări pierdute, păsăret lacom, pietre încinse de arşiţă şi câmpuri năpădite de buruieni. Sf. Ioan Gură de Aur, în cea de-a 44-a omilie la Evanghelia după Matei, insistă asupra acestui subtext al parabolei: „Hristos nu spune «lumea», ci «grija lumii» şi nu spune «avuţia», ci «înşelăciunea avuţiei». Căci 1. Cf. Kristina Dronsch, loc. cit., p. 311. Cf. şi R.F. Capon, op. cit., p. 71: „Tot răul din lume, fie că vine de la diavol sau de la noi înşine, este - şi va fi întotdeauna - o simplă componentă a ecologiei divine."