„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" 85 amintit mai sus se înscrie şi posibilitatea unei reflecţii despre corecta distribuţie a vinovăţiilor. în definitiv, stă în natura păsărilor să ciugulească şi în natura soarelui să ardă. Nu păsările şi nu soarele poartă vina incomprehensiunii, nu condiţiile exterioare, conjuncturile date, accidentele de parcurs trebuie amendate pentm receptivitatea deviată a „celor din afară". Ci propria lor insuficienţă, inadecvare şi pripă. Pe de altă parte, tocmai faptul că sursa derivei nu poate fi delegată spre exterior e o garanţie a posibilităţii de a o evita. Războiul se dă înăuntru şi poate fi câştigat, indiferent de obstacolele din jur. y. Asfixia mundană. Receptivitatea poate fi nu doar obturată de neînţelegere sau suspendată printr-o exaltare fără temeinicie. Ea este, în multe cazuri, sabotată, parazitată de provocările pestriţe ale lumii, de atacul permanent al imediatului. Textele vorbesc despre sămânţa căzută între spini, respectiv despre , -grija lumii acesteia , a „veacului" ( hemerimna tou aionos), despre „ înşelăciunea avuţiei ‘ (he apate tou ploutou ), despre pofte şi pasiuni (epithymiai) şi despre „ plăcerile vieţii“ (hedonai tou biou). Sunt obstacolele curente care decurg din condiţia de „pământean", din prestigiul hărţuitor al imanenţei. Nimeni nu e scutit de presiunea lor: cei bogaţi au obsesia multiplicării avuţiei şi a consumului degustător, cei săraci cad sub nevoi, sub grija zilei de mâine. Forţa de absorbţie a lumii se manifestă pe o amplă claviatură de apetituri divagatorii: de la patima achiziţiei infinite la ghimpele astringent al necesităţii. Fie că se lasă locuiţi de griji (Marcu 4, 19), fie că se lasă doar însoţiţi de ele (Luca 8, 14), oamenii nu mai au răgazul, spaţiul interior necesar unui