82 PARABOLELE LUI IISUS reduce la „cei săraci") are în vedere fie smerenia ( Cf. Isaia 57, 15: „Domnul [...] dă viaţă celor cu inima zdrobită."), fie sărăcia înţeleasă ca absenţă a instinctului de posesiune. (Poţi fi bogat în bunuri materiale, dar „sărac în duh", liber de propria ta bogăţie). Prostia, când nu e handicap psiho-fiziologic, patologie constitutivă, nu e neapărat inocentă. Ea poate fi obnubilare tenace, manifestare a suficienţei intelectuale, refuz îndărătnic al edificării. Ca rezultat al „mineralizării" sufleteşti, ca lipsă de flexibilitate a minţii, prostia e vicioasă şi face posibilă intervenţia instanţei demonice. Fiecare parcelă de adevăr lăsată în afara înţelegerii creează spaţiul necesar pentru picajul dezordonat al răului. Ceea ce nu înţelegem devine teren de joc al îngerilor căzuţi, prilej de rătăcire. Cu alte cuvinte, prostia e, uneori, poarta spre lume a maleficului, avangarda duhurilor smintitoare. Răul e, desigur, consubstanţial cu destinul omului căzut. Dar vai de cei prin care el se legitimează. „Că poticnirile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine poticnirea!" (Matei 18, 7). Cu cât numărul celor care nu înţeleg e mai mare, cu atât dezordinea lumii sporeşte. Prostia ca atare nu e, de altfel, nicăieri tratată, în ambianţa biblică, drept benignă. Dimpotrivă. în Proverbe, înţelepciunea îi somează pe „cei fără pricepere" să-şi recunoască limitele şi să le abandoneze: „Lepădaţi-vă de sminteală (termenul grec e aphrosyne, traductibil prin „prostie", n.m. - A.P.) şi veţi trăi [...] şi îndreptaţi-vă priceperea prin cunoaştere" (9, 6). Termenii opuşi, în context, prostiei sunt gnosis (cunoaştere) şi synesis (înţelegere). Ceea ce se condamnă e, aşadar, în mod expres, ignoranţa, paralizia mentală, inaptitudinea