„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" 8l Pavel către Galateni, spre finalul căreia (5, 16-26) se deosebeşte între „faptele trupului" (ta erga tes sarkos, lat. opera cărnii) şi „roada Duhului" (ho karpos tou pneumatos, lat. fructus spiritus). Fructificarea nu pune accentul nici pe activismul exterior, nici pe cuminţenia pios harnică. Exemplele de „roadă" pe care le dă Apostolul nu sunt propriu-zis „acţiuni" (cum sunt „faptele trupului"), ci, mai curând, dispoziţii sufleteşti, atitudini interioare, orientări stabile ale fiinţei: iubire, bucurie, pace, răbdare, bunătate, credinţă (fidelitate), blândeţe, stăpânire de sine etc. „A înţelege" e, în acest context, a interioriza o stare, mai mult decât a aplica un set de prescripţii. Starea odată atinsă, „faptele" adecvate vin de la sine. Dimpotrivă, în absenţa unei anumite calităţi interioare, a unei stări devenite fel de a fi, faptele devin „ortopraxie" sterilă, execuţie mecanică a unui program de „figuri impuse".1 Pe de altă parte, categoria auditorilor care „nu înţeleg" îi include, drastic spus, şi pe cei calificaţi îndeobşte drept proşti pur şi simplu. în genere, refuzăm să luăm notă de componenta de culpabilitate a prostiei. Ni se pare că prostul nu e vinovat de prostia lui: „nu ştie ce face" (şi deci trebuie iertat), e „sărac cu duhul", e, în fond, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu. Expresia „sărac cu duhul" e una din marile capcane ale creştinismului de popularizare. Mai toată lumea invocă acest prim verset al Fericirilor, crezând că el se referă la o candidă inaptitudine a judecăţii. „Sărac cu duhul" ar fi tontul satului, nătângul cumsecade, prostănacul inocent. Dar textul evanghelic (care în versiunea lui Luca - 6, 20 - se 1. Cf. R.F. Capon, op. cit., p. 74.