78 PARABOLELE LUI IISUS a vieţii. Parabolele sunt „figuri" ale ascunsului. Dar ale unui ascuns care încearcă să identifice un „loc“ al dezvăluirii de sine, al „aşezării" lui în lume. înainte de a intra în detalii, să amintim faptul că formula „suişului care se aşază" nu apare doar în pasajele citate adineaori. O găsim şi la Luca 5, 3: ( embas [. . . ] kathisas), dar o găsim încă o dată la Matei, într-un loc foarte important: începutul predicii de pe munte (5, 1): văzând noroadele adunate în jurul Lui, „Iisus S-a suit pe munte" ( anebe eis to oros), după care, înainte de a vorbi, „a şezut jos“ (kathisantos).1 Aceeaşi graţioasă dialectică a gestului pare să definească originea propovăduirii hristice şi postura Propovăduitorului. El încearcă mereu să arate în ce fel înălţimea se poate aşeza pe suprafaţa lumii, în ce fel poate verticala adevărului, sau a căutării, să intersecteze orizontalitatea conştiinţei comune. „Suiş-coborâşul" are însă, în toate locurile în care apare, şi o a treia componentă: discursul. Iisus urcă (pe munte, pe corabie), se aşază şi începe să cuvânteze. Dumnezeul creştin e prezent integral în această triadă: Tatăl, care coboară spre oameni prin Fiul, Fiul, care urcă din nou la Tatăl, şi Duhul Sfânt, care coboară şi vorbeşte. Prezenţa Fiului printre creaturile Tatălui e efectul întrupării. Discursul Duhului e anticiparea învierii. Parabolele lui Iisus ne pun în situaţia de a presimţi ce ar putea să fie „împărăţia lui Dumnezeu" şi pe ce cale se poate ajunge la ea. Parabolele sunt, cu alte cuvinte, o arvună a învierii sau, în termeni mai neutri, o apro1. într-un articol din 1983, „To Teach or Not to Teach (A Comment on Matthew 13, 1-3)“, în Tije Bible Translator, voi. 34, pp. 139-143, Barclay M. Newman arată că publicul israelit era obişnuit ca rabinul să-şi ofere învăţătura „şezând".