77 „DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" şi anticiparea apoteozei ei: ea începe cu misterul întrupării, prin care „polul plus“, instanţa supremă, decide să „se aşeze" într-un corp omenesc (pentru a ajunge să sondeze minusul absolut, coborârea în mormânt), şi sfârşeşte cu învierea şi înălţarea. După înălţare, are loc coborârea Duhului. Creştinismul, în esenţa lui, e dozajul optim între anagogie şi kenoză, între autoritate supramundană şi compasiune omenească: ne aflăm faţă-n faţă cu un foarte sus coborâtor, care deschide astfel calea unui foarte jos în ascensiune. Se vorbeşte despre altceva, despre cu totul altceva, în termenii lui aici. Se vorbeşte despre ce nu ştim, în termenii a ceea ce ştim. Aceasta e definiţia însăşi a parabolelor lui Iisus. Sensul lor e de căutat pe linia subţire, imperceptibilă, dintre două lumi distincte, care se oglindesc însă una într-alta: cerul şi pământul, energiile increate şi lumea creată, ordinea lui Dumnezeu şi ordinea oamenilor. Parabolele au loc pe linia orizontului şi a le „interpreta" e a merge cu îndrăzneală, asumând toate riscurile, pe această linie. Reflecţia asupra parabolelor nu poate spera să le epuizeze. Ele aduc neştiutul, de-neînţelesul, mai aproape, lăsându-le, totuşi, neatinse. Orice încercare de a „clarifica" lucrurile, orice „traducere" a textului în limbajul bunului-simţ şi al raţiunii curente se va sfârşi cu o platitudine. Parabolele ni se oferă nu pentru a ne ajuta să convertim misterul în evidenţă, ci pentru a ne ajuta să luăm cunoştinţă de inevidenţa constitutivă, inevidenţa fondatoare şi hrănitoare a lumii. Parabolele constituie laolaltă marea reţea a inevidenţelor pe care se ţese destinul pământesc. în final, interpretarea lor ar putea alcătui, de aceea, o paradoxală „fenomenologie a inevidenţei", o fenomenologie a ceea ce nu apare, a ceea ce nu e dat în apariţia nemijlocită a lucrurilor şi în desfăşurarea cotidiană