Parabola semănătorului sau despre receptivitatea deviată Matei 13, 1-9, 18-231: în ziua aceea a ieşit Iisus din casă şi S-a aşezat pe ţărmul mării. O mulţime de noroade s-au strâns la El, aşa că a trebuit să Se suie să şadă într-o corabie; iar tot norodul stătea pe ţărm. Şi multe lucruri le-a grăit El în parabole, zicând: „lată, ieşit-a semănătorul să semene. Şi pe când semăna, unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat. Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pământ mult, şi au răsărit de-ndată, pentru că n-aveau pământ adânc; dar când c-a ridicat soarele s-au ofilit şi, neavând rădăcină, s-au uscat. Altele au căzut între spini şi spinii au crescut şi le-au înăbuşit. Altele au căzut pe pământul cel bun şi au dat roadă: una o sută, alta şaizeci, alta treizeci. Cel ce are urechi de auzit, să audă!“ [. . .] Aşadar, ascultaţi parabola semănătorului: La cel ce aude cuvântul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine Cel-Rău şi răpeşte ceea ce s-a semănat în inima lui; aceasta e sămânţa semănată lângă drum. Iar cea semănată pe loc pietros este cel ce aude cuvântul şi-l primeşte de-ndată cu bucurie, dar neavând rădăcină în sine, ţine până la o vreme; şi întâmplându-se necaz sau prigoană 1. Am folosit, ca de obicei, versiunea Anania, cu excepţia versetului 13, 2, pe care l-am reprodus în versiunea Cornilescu, cea mai apropiată, în acest loc, de textul grecesc.