„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" Jl este nici de la Răsărit, nici de la Asfinţit şi al cărui ulei aproape că luminează fără ca focul să-l atingă. Lumină asupra luminii! Dumnezeu călăuzeşte către lumina Sa pe cine voieşte. Dumnezeu dă oamenilor pilde. Dumnezeu este Atotcunoscâtor.1 Parabola luminii sub obroc este, în definitiv, şi o parabolă a actului hermeneutic. Cititorul - şi, cu atât mai mult, interpretul textului parabolic - e în situaţia de a scoate pasajul analizat de sub obroc, de sub norul lui de obscuritate sau de sub omiletica plată în care a fost îngropat. Interpretarea e punerea materiei interpretate sub o rază lămuritoare, aşezarea ei pe un sfeşnic. Cu cât sfeşnicul e mai înalt, mai bine plasat, cu atât sensul parabolei e mai limpede şi iradierea ei mai eficace.2 Interpretul începe prin a fi „în afară". El îşi mobilizează însă întreaga energie pentru a ieşi din această exterioritate nelucrătoare şi pentru a-i convinge şi pe alţii să o facă. Cel dintâi interpret al parabolelor hristice este Iisus însuşi, care, după ce povesteşte istoria semănătorului, le propune ucenicilor un posibil mod de lectură, o incursiune rapidă, dar temeinică în problematica receptivităţii: ce înseamnă „a intra" într-o parabolă şi, mai ales, cum poţi rata adevărul ei? 1. Coran, sura 24, versetul 35, traducere din limba arabă de dr. George Grigore, Editura Kriterion, Bucureşti, 2000, p. 279. 2. Sfeşnicul ca metaforă a interpretării apare într-un ingenios pasaj din Robert Farrar Capon, op. cit., pp. 76-77: dacă făclia parabolei nu e pusă pe suportul unei interpretări creatoare, paradoxale, lumina ei nu va fi văzută. Orice interpretare facilă, „plauzibilă", cuminte va avea efectul unui obroc. In locul unei lumini mântuitoare, vom vedea, în acest caz, un simplu bec, producător de semiîntuneric.