68 PARABOLELE LUI IISUS individuale şi intervenţia prinţului acestei lumi („. . .dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor. . .“). „Câmpul" hermeneutic al parabolelor este, în ciuda aparentei lor simplităţi, inepuizabil. Exegeza de până acum n-a făcut economie de imaginaţie pentru a acoperi, cât de cât, orizontul lor mereu deschis. O primă încercare a fost tenacitatea medievală a interpretării alegorizante. Adolf Jiilicher are meritul enorm de a fi dovedit, în monumentala sa lucrare de la sfârşitul secolului 19, caducitatea unei astfel de interpretări. Intr-adevăr, a spune că „făclia" este Hristos, sau Cuvântul divin, sau virtutea, că „obrocul" e Legea Vechiului Testament, Sinagoga, înţelepciunea pământească, sau omul fără Dumnezeu, iar „sfeşnicul" - Biserica, credinţa, umanitatea, sau poporul ales nu e lămuritor în prea mare măsură: e doar un transfer, mai mult sau mai puţin reuşit, mai mult sau mai puţin plauzibil, al unui limbaj codificat în alt limbaj codificat; aşadar, nu o decodificare, ci o recodificare. în plus, o recodificare sărăcitoare: odată livrată, „cheia" reduce totul la o şaradă banală, prea la îndemână. Faci echivalările necesare şi problema se închide. „Cetatea" e ecclesia sanctorum, Iisus e „muntele", turnurile cetăţii sunt profeţii, cetăţenii ei - credincioşii, zidurile - preoţii şi învăţătorii Legii. Nu mai e nimic de adăugat: tocmai am citit o fabulă, a cărei morală e limpede, de îndată ce ni s-au tradus termenii. Modernitatea nu e nici ea scutită de acest zel asociativ, dublat, adesea, de nuanţe apologetice. „Cei care intră" sunt „neamurile", păgânii, spre deosebire de cei din casă, care sunt evreii (Alfred Plummer). Lumina iradiantă e a creştinismului (liber, deschis, public) spre deosebire de aceea,