66 PARABOLELE LUI IISUS şi Aggeu 2, 6-9. în toate, asistăm la suspendarea interdicţiei inaugurale din Exod.1 „în zilele de pe urmă muntele Domnului va fi la vedere şi casa Domnului pe vârfurile munţilor şi se va înălţa mai presus de dealuri; şi vor veni la el toate neamurile şi multe neamuri vor merge şi vor zice: Haideţi, să ne suim la muntele Domnului şi la casa Dumnezeului lui Iacob; şi [El] ne va vesti calea Sa; şi vom merge pe ea“2 (Isaia 2, 2-3). După fuga dinaintea muntelui, urmează refluxul: oamenii dau năvală, „dau buzna“ spre locul revelaţiei şi, de data aceasta, li se îngăduie. Nimeni nu mai rămâne la şes, nimeni nu mai rămâne „în afară“. în afară de „cei care iubesc întunericul mai mult decât lumina" (Ioan 3, 19-21). Căci există şi această categorie. Categoria celor care „umblă noaptea şi se împiedică" (Ioan 11, 9-10). Pentru ei, sensul parabolelor rămâne „sub obroc". Aşa cum somnambulul nu trebuie trezit brusc din somnambulismul său, pentru că trezirea poate provoca haos interior şi cădere, cel care trăieşte înnoptat nu poate fi pus, fără primejdie, în bătaia tăioasă a luminii. Dimpotrivă, căutătorul autentic, aspirantul, cel care a optat pentru starea de veghe, trebuie şi poate fi ajutat: „Eu, Lumină am venit în lume, pentru ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână pe întuneric" (Ioan 12, 46). „Cel ce crede în Mine" este cel care parcurge drumul din afară înăuntm, cel care intră în lumină. E sugestia introdusă în expunerea parabolei la Luca: lumina este pentru „cei ce intră" ( eisporeuomenoi ). „A fi în afară" nu e, deci, 1. Cf. supra, p. 62. 2. Gerhard von Rad, „Die Stadt auf dem Berge", în Evangelische Theologie, 1948-1949, pp. 439-447.