„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" 63 La Luca 8, 1 6 apare şi amplasamnetul „în umbră" (skeuei), iar la ii, 33 se vorbeşte de „un loc ascuns" (eis krypten), poate o pivniţă, o firidă subterană. Avem de-a face, aşadar, cu un permanent sabotaj al verticalităţii, pe care numai utilizarea sfeşnicului poate să-l corecteze, tot astfel cum numai ridicarea pe cmce a lui Iisus poate aduce împlinirea misiunii Lui iradiante1. Abia aşezată sus, ca o cetate pe munte, lumina încetează să mai fie o sursă oarbă de căldură, pentru a deveni strălucire edificatoare. Promptitudinea şi rigoarea cunoaşterii sunt de negândit fără amplasamentul zenital al instrumentului cunoscător care, în contextul evanghelic, este inima. „Sus să avem inimile!" - se spune în liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, după rostirea Crezului. Altitudinea e, simultan, o regulă de viaţă şi o exigenţă metodologică. Trebuie să trăim, pe cât ne este cu putinţă, aşezaţi pe înălţimile noastre, să opunem mereu „subteranei" cotidiene orientarea alpină. („De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu", Ioan 3, 3.) Nu ni se cere, fireşte, să arborăm veşteda solemnitate a acelora care plutesc, suficienţi, pe deasupra „micimilor" lumeşti. Nu dispreţ faţă de lume şi nu postura indigestă a unei sublimităţi demonstrative se aşteaptă de la cel pornit pe cale, ci efortul de a dubla proximitatea, asfixiantă uneori, a contingenţei, 1. Anca Manolescu îmi semnalează două pasaje ilustrative cu privire la această interpretare. Roman Melodul: „Atunci s-a suit pe cruce ca o lumină în sfeşnic şi l-a zărit de acolo pe Adam în moarte întunecată zăcând" (Imnul XLV, 4) (Cf Sf. Roman Melodul, Imne teologice. Editura Doxologia, Iaşi, 2012.) De asemenea: „Pe cruce, ca o lampă în sfeşnic, a luminat universul" (Pseudo-Chrysostomos, In adorationem venerandae cruciş).