„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" 6l lui supramundană, adevărul nu e mai puţin lumină pură, nimb. El poate fi adumbrit numai prin greşită utilizare, prin obtuzitatea manevrării lui: făclie pusă sub obroc, sub pat, sub laviţă, în unghere întunecoase. Toate cele cinci texte de care ne ocupăm indică o previzibilă consubstanţialitate între locul adevărului şi amplasamentul pe o înălţime.1 Pentru a fi perceput, mesajul hristic trebuie să adopte dimensiunea verticalităţii. O cetate ascunsă în răcoarea unei depresiuni sau o făclie fără sfeşnic riscă să treacă neobservate. Orizontala transmisiei mistice (răspândirea ei peste capetele tuturor) nu poate avea drept sursă decât verticala întrupării, impostaţia sublimă a vocii profetice, postura dreaptă. Mesajul se propagă, astfel, din centrul unei cruci şi, într-un anumit sens, echivalează cu o răstignire. Parabolele sunt efectul răstignirii intelectului divin pe lemnul limitelor raţiunii omeneşti. De aici splendoarea lor tragică, „obscuritatea" lor asumată şi aspectul de jertfă al limbajului aluziv, voalat, analogic. Nu „cei din afară" sunt sacrificaţi prin discursul parabolic, ci conţinutul însuşi al discursului, care se străduieşte să coboare în întunericul exteriorităţii lor. Pentm a înţelege un astfel de discurs, „cei din afară" trebuie, mai întâi, să nu-l înţeleagă, să simtă „obrocul" opacităţii lor, ghimpele propriei inaptitudini, inaccesibili tatea „muntelui". Muntele revelaţiei nu poate fi abordat ca un obiectiv turistic. El e suportul întâlnirii cu Dumnezeu, i. Cf, între altele. Matei io, 27, unde apostolilor li se cere să propovăduiască „de pe acoperişurile caselor". Pe baza acestui text, făclia din sfeşnic a putut fi echivalată cu însăşi predicaţia apostolică ( keiygma ).