60 PARABOLELE LUI IISUS răspunsul dat de Iisus discipolilor la întrebarea „de ce le vorbeşti în parabole?". Nu spusese Iisus că „cei din afară" nu vor vedea şi nu vor înţelege? Că parabolele au tocmai menirea de a-i lăsa în ceaţă, nelămuriţi, devoraţi de propria lor întunecime? E ca şi cum Iisus ar fi decis să pună, prin parabole, lumina sub obroc şi să asume vina pe care o atribuise cărturarilor şi fariseilor: „Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici!, că închideţi împărăţia cerurilor de dinaintea oamenilor. . .“ (Matei 23, 13). Sau, la Luca (11, 52): „Vai vouă, învăţătorilor de Lege!, că aţi acaparat cheia cunoaşterii; voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat."1 Numai că responsabilitatea blocajului revine - în cazul cărturarilor şi fariseilor - celor care emit sau ar trebui să emită mesajul, în vreme ce, în cazul parabolelor hristice, dificultăţile de înţelegere sunt rezultatul proastei aşezări a receptorilor. Şi, uneori, al inadecvării transmiţătorilor (în speţă apostolii). Mesajul e, în sine, hiperevident: e asemenea unei cetăţi construite pe munte, vizibilă de departe, ca o redută orientativă şi protectoare. Fiinţa adevărului e masivă, stabilă, iradiantă. Nimic nu o poate voala, în afară de solzii din ochii privitorilor şi de pmdenţa inutilă - ca să nu spunem nevrednicia - ucenicilor. Inevident prin calitatea 1. In acest pasaj, binomul „cei din afară“-„cei apropiaţi" (cei dinăuntru) devine triadă: există şi „cei care vor să intre“\ o categorie aparte, categoria celor porniţi pe cale, locuiţi de „intenţia" salvatoare, dar aflaţi încă „în afară", pe drum. Cf. şi diferenţa dintre „mirele" care vine ( erchomai ), „fecioarele nebune" care rămân afară, pleacă ( aperchomai ), şi cele înţelepte care intră ( eiserchomai ) în casa mirelui (Parabola celor zece fecioare).