58 PARABOLELE LUI IISUS Credinţa însăşi e un mod de viaţă, în care certitudinea fermă şi căutarea febrilă coincid în efortul de a aborda un Dumnezeu deopotrivă ocult şi strălucitor: a-L fi găsit e cum simţise Pascal - efectul unei căutări ardente, iar ardenţa căutării e o specie a faptului de a-L fi găsit. Calea nu e suspendată de percepţia ţintei, ţinta nu e adumbrită de infinitatea căii. „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“ (Marcu 9, 24), aceasta este combinaţia de inevidenţă şi lumină din care se alcătuieşte dialogul nostru cu transcendenţa. Aceasta este şi reţeta parabolelor: ele sunt irumperea inevidenţei pe scena evidenţei imediate şi reaşezarea evidenţelor, a „de-lasine-înţelesurilor“ în întunericul sensului lor secund, germinativ. Două dintre afirmaţiile parabolice ale lui Iisus par să pună accentul pe explozivitatea inevidenţei, pe inconturnabila ieşire a tainei în lumină: făclia (lumina) sub obroc şi cetatea de pe munte. Dar explozivitatea cu pricina e condiţionată, intensificată prin propriile ei limite. Iată, mai întâi, textele, în toate variantele lor: Făclia sub obroc Matei 5, 15-16: [Nu poate] aprinde cineva făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic, şi ea le luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Marcu 4, 21: ...Se aduce oare făclia ca să fie pusă sub obroc sau sub pat ? Oare nu ca să fie pusă în sfeşnic ?