2 Inevidenţa luminoasă Simultaneitatea paradoxală dintre ascundere şi dezvăluire e una din temele-cheie ale Scripturii. Dumnezeu stă „în ascuns “ (Matei 6, 4; 6, 6; 6, 18), vede ascunsul fiecăruia (Romani 2, 16), ascunde de înţelepţi tainele Sale, pentru a le descoperi pmncilor (Matei 11, 25), şi le dă celor vrednici „mana cea ascunsă “ (Apocalipsa 2, 17). Pe de altă parte, Dumnezeu e „Cel Ce va aduce la lumină pe cele ascunse ale întunericului" (1 Corinteni 4, 5) şi Cel Ce proclamă, prin Fiul Său, că „nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut" (Matei 10, 26; Marcu 4, 22; Luca 8, 17 şi 12, 2). „Ascunsul" e, şi pentru oameni, spaţiul unui subtil joc dialectic. Există ascunsul inavuabil (dar transparent pentru „ochiul" divin), dar există şi ascunsul preţios, „ fiinţa cea tainică a inimii ", care este adevărata podoabă a fiecăruia (1 Petru 3, 4). Suntem îndemnaţi, uneori, să ne abţinem a făptui ostentativ, la vedere, de dragul slavei omeneşti (Matei 6, 1-6), dar încurajaţi, alteori, să arătăm lumii faptele noastre bune, care să devină, astfel, model pentru ceilalţi şi prilej de slavă adusă Creatorului (Matei 5, 1 6; 1 Petru 2, 12). Aşadar, faptei îi stă bine când discreţia, ascunderea, când vizibilitatea exemplară.