55 „DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" pentru unii şi camuflaj prudent pentru ceilalţi. Ele ascund dezvelind şi dezvăluie acoperind, în funcţie de amplasamentul spiritual al receptorului.1 Altfel spus, parabolele cheamă şi totodată ţin la distanţă. Ca în Noii me tangere, pictura de la Prado a lui Correggio, în care Iisus opreşte, cu mâna dreaptă, elanul Măriei Magdalena, dar o convoacă, prin gestul mâinii stângi, spre un traseu anagogic. Leopold Fonck ilustrează această providenţială ambiguitate printr-o legendă: se spune că, în anumite locuri din zidurile unor catedrale, sunt ascunse mari comori bisericeşti. Locurile cu pricina sunt indicate printr-un decor mural caracteristic. Ştiutorii recunosc valoarea indicativă a decomlui, în vreme ce, pentru neştiutori, acelaşi decor e opac. Parabolele seamănă cu un asemenea decor, cu o imagerie anume gândită pentru a conspira şi deconspira în acelaşi timp o comoară ascunsă.2 1. Cf. Toma d’Aquino, Commentarius in Matthaeum (Comentariu la Evanghelia după Matei), privitor la cele două motive ale vorbirii în parabole : „ Una est quia per huiusmodi parabolas absconduntur sacra ab infidelibus, ne blasphement. [. . .] Secunda ratio est quia per huiusmodi parabolas homines rudes melius docentur. “ (Primul este că, prin aceste parabole, lucrurile sfinte sunt ascunse de cei necredincioşi, ca să nu blasfemieze. [. . .] Al doilea este că, prin aceste parabole, oamenii neştiutori pot fi mai bine învăţaţi.) 2. Leopold Fonck, op. cit., pp. 34-35. S-au putut invoca, nu fără îndreptăţire, şi raţiuni „tactice", justificabile istoric, ale „secretului" parabolic. Iisus avea de spus, mai tot timpul, adevăruri inacceptabile pentru establishment. Vinovăţia căpeteniilor israelite (incapabile să fie adevăraţi păstori), aroganţa zeloţilor, impostura şi suficienţa arhiereilor, păcatele fariseilor şi saducheilor, damnarea eternă promisă celor lipsiţi de umilitate şi căinţă sunt teme curente ale discursului hristic. O minimă prudenţă impunea un ambalaj protector pentru