54 PARABOLELE LUI IISUS apostolilor misiunea vorbirii limpezi, prin Duhul Sfânt, după moartea şi învierea Sa: „Ceea ce vă spun Eu la întuneric, spuneţi voi la lumină" (Matei io, 27. Cf. şi Luca 12, 3 sau Efeseni 3, 9). Lumina şi întunericul se întrepătrund, de altfel, în peisajul originar (Ioan 1, 5), iar lumina în sine nu e neapărat ferită de ambiguitate: ea poate fi spectrală, înşelătoare, vanitoasă: pe scurt, lumină căzută, „luci-ferică“. (Cf. Luca 10, 18.) Vorbirea în parabole e inevitabilă, dar, cum spuneam, e circumstanţială. în perspectivă eshatologică, ea este sortită dizolvării, pentm că nu e în natura adevărului dumnezeiesc să fie peceduit în eternitate. Pecetea e doar semnul unui prezent indecis şi provizoriu. „. . .nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut" (Matei 10, 26. Cf. şi Marcu 4, 22, Luca 8, 17; 12, 2). Mai mult, Iisus însuşi oferă o arvună a „de-secretizării“ finale (echivalând cu abolirea vorbirii parabolice), când, aflat pe hotarul dintre viaţa pământească şi cea veşnică, le dezvăluie discipolilor ceva din taina învierii Sale: „. . .las lumea şi mă duc la Tatăl" (Ioan 16, 28). Discipolii confirmă, uimiţi, schimbarea de limbaj: „Iată că acum grăieşti lămurit şi nu spui nici o pildă" (Ioan 16, 29). Iisus profetizează, astfel, momentul apoteotic în care nimeni nu va mai rămâne „în afară", cu excepţia acelora care vor refuza definitiv „ospăţul" împărăţiei. Dar, până la acel moment, parabolele vor rămâne procedeul didactic cel mai adecvat pentru un auditoriu în care se regăsesc de-a valma înţelepţii şi smintiţii, cei puri şi cei impuri, bunii şi răii, grâul şi neghina, fiecare îşi va lua partea sa, căci parabolele sunt semnal revelator