„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" ŞI în cuvântul dreptăţii, fiindcă e prunc; iar hrana tare e pentru cei desăvârşiţi..." (Evrei 5, 12-14). în discursul hristic, parabola are, intr-un anumit sens, o dimensiune apofatică. Aşa cum nu se pot face afirmaţii - inevitabil limitative despre Dumnezeu, nu se pot face nici expuneri explicite, perfect transparente, ale adevămlui Lui. Cu alte cuvinte, vorbirea în parabole e de rigoare, indiferent de publicul receptor şi dincolo de motivaţiile particulare ce pot surveni în funcţie de limitele feluritelor categorii ale acestui public: „. . .fără parabole nimic nu le grăia (mulţimilor, n.m. - A.P.), ca să se plinească ceea ce s-a spus prin profetul care zice: în parabole îmi voi deschide gura, spune-voi pe cele ascunse de la-ntemeierea lumii" (Matei 13, 34-35).1 Parabolele sunt gândite, aşadar, pentru a livra o comunicare integrală a „celor ascunse". Rămâne întrebarea dacă această comunicare integrală se adresează tuturor sau numai „apropiaţilor". Dacă adevărul întreg revine doar „iniţiaţilor", atunci avem de-a face cu afirmarea cvasiexplicită a unui „esoterism" creştin, legitimat de înseşi strategiile divulgative ale lui Iisus. E o teză care nu poate fi acceptată de Părinţii Bisericii, asaltaţi cum erau de tot soiul de erezii sibilinice şi convinşi de caracterul deschis, public, universal, al propovăduirii creştine. Un punct de cotitură în evacuarea interpretării esoterice a 1. Leopold Fonck, S.J. ( Die Parabeln des Herrn im Evangelium, F. Rauch, Innsbruck, 1902, pp. 32-33), citează un comentariu al lui R. Comely la Prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni (1 Corinteni 14, 21-23), din care rezultă o posibilă analogie între „vorbirea în limbi" ( glossolalie ) şi vorbirea în parabole: ambele au nevoie de „traducere" pentru a fi accesibile auditorului.