JO PARABOLELE LUI IISUS pilde, ci deschis (parrhesia) vă voi vesti despre Tatăl" (Ioan 16, 25). Cu alte cuvinte, vorbirea în parabole este o soluţie circumstanţială, adecvată strict timpului pre-pascal şi strategiei pământeşti a lui Iisus. Adevărul întreg, ceea ce numai Fiul ştie despre Tatăl (Matei 11, 27), „taina împărăţiei" (şi a lui Iisus ca manifestare a ei) sunt, deocamdată, „exterioare" exteriorităţii oamenilor. Sunt prea „tari", prea abmpte pentru condiţia omenească obişnuită. întmcât toţi - inclusiv apostolii, câtă vreme stau lângă Hristos1 - suntem „în afară", nu avem uneltele necesare pentm a digera radicalitatea adevărului. Ceea ce putem căpăta e „laptele duhovnicesc" (1 Petru 2, 2) al învăţăturii, versiunea ei domesticită, adaptată capacităţilor noastre „naturale". „Omul firesc - spune Apostolul Pavel - nu primeşte pe cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentm el sunt nebunie şi el nu le poate înţelege. . .“ (1 Corinteni 2, 14). Se impune, aşadar, învelirea revelaţiei într-o inevidenţă protectoare. Parabolele sunt această inevidenţă protectoare: clar-obscur luminos, lapte duhovnicesc. Un limbaj asemănător folosesc, ca şi Iisus, apostolii, atunci când vorbesc mulţimilor necoapte: „Şi eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca unor prunci întru Hristos. Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu eraţi în stare; şi nici chiar acum nu sunteţi în stare, fiindcă sunteţi trupeşti" (1 Corinteni 3, 2). Sau către evrei: „. . .aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Că tot cel ce se hrăneşte cu lapte e un nepriceput 1. „încă multe am a vă spune, dar nu le puteţi purta acum", anunţă Iisus, despărţindu-se de apostoli (Ioan 16, 12). Cf. şi Kermode, op. cit., p. 27: „A fi înăuntru e doar un fel mai elaborat de a fi ţinut în afară."