„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" 49 nelămurită. Parabola hristică îşi propune, într-o primă etapă, să mijlocească o corecţie a dislocării generale, o re-situare convenabilă a celor „din afară", o re-alocare a adevărului. Ea nu încearcă decât să ne re-amnce „înlăuntru" (o sugerează etimologia cuvântului: para-ballo, a arunca laolaltă, a pune alături): ca dispozitiv al aruncării înlăuntru, parabola hristică nu aspiră la instalare, la definitivat. în cele din urmă, după atingerea scopului, ea va deveni superfluă: diagnosticul opacităţii şi al ameninţării pe care o implică permanentizarea ei constituie, de aceea, prima operaţie a discursului parabolic, exprimată ca atare în Matei 13, 10. Iisus ştie că are de construit un „obiect" antinomic şi, într-un anumit sens, ambiguu. Pentru cei pregătiţi, el trebuie să funcţioneze ca o indicaţie, iar pentru cei nepregătiţi - ca o piedică, sau ca o interdicţie. „Cei din afară" sunt o massă foarte pestriţă; ea include şi proşti, şi îndărătnici, şi iresponsabili, şi naturi recalcitrante sau euforice (mulţi dintre cei din afară rămân în afară tocmai pentru că se cred, deja, înăuntm). A găsi un procedeu care să li se potrivească tuturor implică o mare subtilitate strategică: trebuie, pe de o parte, să laşi mereu deschisă perspectiva „intrării", dar, pe de alta, să ai precauţia de a revela voalând, de a bloca ferm accesul celor opaci. E ceea ce Franlc Kermode numeşte aspectul „oracular" al parabolelor, „dubla lor funcţiune" (afirmare şi ascundere), „obscuritatea lor iradiantă".1 Lucrurile nu sunt sortite să rămână pentru totdeauna în acest stadiu. „Va veni ceasul când nu vă voi mai grăi în 1. Frank Kermode, op. cit., p. 47.