48 PARABOLELE LUI IISUS radical datele problemei. Insul credincios ştie încotro. Nu moartea, ci reînvierea, parousia, a doua venire a lui Iisus, constituie orizontul existenţei sale. Angoasa este înlocuită, astfel, cu o stare de veghe orientată. Aşadar, pentru creştin, „căderea" nu e resimţită ca o circumstanţă neutră. Căderea protopărinţilor e experienţa inaugurală a ieşirii în afară: din grădină în deşert, din condiţia filialităţii în aceea a suficienţei adulte, dintr-o inocenţă atotştiutoare într-o competenţă contraproductivă. Iisus însuşi n-ar fi asumat deplin condiţia umanităţii Sale, dacă n-ar fi făcut - până şi El experienţa „exteriorităţii". Cuvântul folosit de Marcu (1, 12) pentru a relata ispitirea Mântuitorului în pustie este tocmai „a arunca": „Şi îndată Duhul L-a aruncat ( ekballei ) în pustie." Suntem cu toţii aruncaţi, ne-am aruncat singuri sau am fost aruncaţi (de „Duhul") într-o lume pe care n-o mai putem percepe decât aşa cum o exterioritate percepe o altă exterioritate. Şi, câtă vreme nu vom regăsi criteriile interiorităţii, vom fi condamnaţi să ne petrecem eternitatea „în întunericul cel mai dinafară". A nu fi înlăuntml a nimic, a nu fi înlăuntml nimănui, a nu avea un „înlăuntru" - acesta este iadul. Din această situaţie, nu ne putem aştepta să înţelegem mare lucru din ce vedem şi auzim. Totul, pentru noi, se face, „se petrece {ginetai ), în parabole" (Marcu 4, ii)1: trăim, dar nu avem o idee clară despre sensul vieţii, murim fără să ştim ce e moartea, suferim şi nu pricepem de ce. Totul e „parabolă", adică „problemă", „enigmă", întrebare 1. Pentru această traducere, cf. Charles Masson, Les paraboles de Marc IV: avec une introduction ă l’explication des Evangiles, Delachaux et Niestle, Neuchatel, Paris, 1945, pp. 26-28.