47 „DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" ce are i se va da; iar de la cel ce nu are se va lua şi ceea ce i se pare că are.“) E inevitabilă, aici, o referinţă la Gewofenheit, termenul heideggerian care desemnează modul nostm de a fi în lume (In-der-Welt-Sein)\ Pentru Heidegger, starea de „aruncare" e starea constitutivă a Dasein- ului, determinarea originară a fiinţei umane. Suntem puşi în condiţia de a fi, fără să fi fost consultaţi, fără să avem acces cognitiv la autorul gestului care ne-a în-fiinţat. Nu ştim de unde am apămt, nu ştim încotro ne îndreptăm. Am „căzut" în lume şi asta face parte din „natura" noastră. Numai că Heidegger refuză termenilor „aruncare" şi „cădere" orice conotaţie negativă, orice rapel teologic sau moral. Starea de amncare este un dat ontologic care ne defineşte, fără să ne califice în vreun un fel. Nu suntem „căzuţi" de „sus" „jos", din paradis în iad. Suntem doar „cuplaţi", prin însuşi modul existenţei noastre, cu „lumea", aşadar cu ceva în care nu ne putem integra decât înstrăinându-ne de noi înşine, alunecând în inautenticitate, în impersonal. Câtă vreme nu realizăm asta, subzistăm nereflectat, „fără griji", mereu luaţi prin surprindere de un sfârşit pe care nu-1 anticipasem. Abia când avem revelaţia unei existenţe inautentice, descoperim angoasa de a fi şi „grija" morţii. Heidegger admite, într-un comentariu la Prima Epistolă paulină către Tesaloniceni, că asumarea credinţei modifică i. Cf. Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, trad. de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Humanitas, Bucureşti, 2003, mai ales cap. 5, par. 38, pp. 238-244. Pentru indispensabile clarificări, se va consulta, în acelaşi volum, „Excursul asupra câtorva termeni heideggerieni din Fiinţă şi timp“, semnat de Gabriel Liiceanu (pp. 579-625).