4 6 PARABOLELE LUI IISUS afara credinţei, în afara unei orientări constante spre interior, adică spre inima înţeleasă ca sediu al Instanţei supreme, echivalează cu a lăsa loc de manifestare tuturor transgresiunilor.1 Din acest punct de vedere, toţi stăm sub riscul de a încremeni „în afară“: în afara răspunsului potrivit, a conduitei drepte, a împărăţiei. Toţi începem prin a fi în postura oaspetelui care vine la nuntă fără veşminte potrivite (Matei 22, 11—13), drept care li se cere servitorilor să-l arunce (din nou) afară ( ekbalete autori). Suntem în afara regulii, în afara propriului nostru proiect, în afara rostului nostru originar. In afară. Şi, dacă suntem în afara răspunsului adecvat este pentru că suntem, de regulă, în afara întrebării. Am pierdut contactul cu interogaţia esenţială, cu interioritatea întrebărilor ultime. Iar ceea ce încearcă parabola hristică nu este să ofere un comod evantai de răspunsuri, ci să invite în spaţiul întrebării (care, într-o primă fază, poate fi unul al perplexităţii). Cu alte cuvinte, ea încearcă să explice celor din afară că nu poţi avea răspunsuri la întrebări pe care nu le ai şi nu le pui. Şi că amplasamentul lor e vicios: a fi „în afară“ e a fi dislocat, a fi situat excentric, impropriu, nepotrivit. Când nu ai întrebările potrivite, nu înţelegi nici ceea ce credeai că înţelegi. Dimpotrivă, când ai întrebarea, vei sfârşi prin a înţelege cu asupra de măsură ceea ce, în ajun, îţi apărea ca fiind în afara oricărei posibilităţi de înţelegere. (Luca 8, 18: „Celui 1. Despre „păcatul exteriorităţii" înţeles ca învârtoşare a inimii şi despre relaţia sa, ca „păcat-stare“, cu celelalte specii ale păcatului, vezi Frithjof Schuon, L’esoterisme comme principe et comme voie, DervyLivres, Paris, 1978, pp. 154-155.