45 „DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" sarmente „exteriori" învăţăturii hristice. Exterioritatea e condiţia însăşi a apariţiei noastre în lume, trauma inaugurală pe care o are de suportat nou-născutul când iese în afara pântecului matern: dintr-un univers închis, protector, el trece, brusc, într-unul străin. Străinătatea e primul atribut al exteriorităţii. Confruntat cu această străinătate, ai de ales între (i) un efort de adaptare care te înstrăinează, inevitabil, de adăpostul tău originar, de „matricea" ta, astfel încât devii străin de tine în străinătatea absorbantă a lumii şi (2) o ieşire din imperiul exteriorităţii, prin adoptarea unei angajări de tip monahal, în a cărei traiectorie lumea e marginalizată şi, la limită, exclusă: călugărul se declară exterior exteriorităţii lumii. Fireşte - cel puţin în spaţiul creştin -, călugărul realizează pe cont propriu modelul însuşi al omului deplin care, prin raportarea lui la Dumnezeu, e fundamental „în afara lumii".1 Avem, prin urmare, exterioritatea „rea", a absorbţiei de sine în pustiul mundan, şi exterioritatea „bună", a distanţării de lume. Iisus încearcă însă o soluţie-limită: sfinţirea exteriorităţii lumii, aducerea lumii într-un „înăuntru" care să-i salveze exterioritatea fără a o dispreţui şi destrăma. Cu alte cuvinte, exterioritatea cu care se luptă Iisus nu e aceea a universului creat, ci aceea a creaturii care a căzut în starea de exterioritate în raport cu Creatoml ei. în acest din urmă sens, exterioritatea e păcatul suprem, mai grav decât „păcatul-act" (omucidere, furt etc.) şi decât „păcatul-pasiune" (orgoliu, avariţie etc.), întmcât e sursa lor. A rămâne în 1. Cf. Louis Dumont, Eseu asupra individualismului, C.E.U. Press Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 39 şi, în general, cap. 1, „Geneza I. De la individul-în-afara-lumii la individul-în-lume“.