44 PARABOLELE LUI IISUS de „sfântă mânie" divină apar şi în alte parabole (Parabola nunţii fiului de împărat, de pildă, sau cea a lucrătorilor nevrednici ai viei, de care ne vom ocupa mai jos).1 Există, prin urmare, o serie de texte, în litera cărora „creştinismul" lui Iisus poate părea unui cititor convenţional „necreştinesc". Asta pentru că ne-am obişnuit cu imaginea unui creştinism flasc, bolând, risipindu-se „democratic" şi sentimental într-un peisaj din ce în ce mai indiferent, când nu e direct ostil. Creştinismul - spun mai ales unii intelectuali „generoşi" - e la el acasă în sufletul câte unei babe pravoslavnice. Poate. Dar depinde de babă. Nu orice gospodină de vârsta a treia care se aferează bigot prin ograda bisericii e receptaculul optim al credinţei. Iubirea hristică e, desigur, nelimitată, necondiţionată, „îndelung răbdătoare". „Toate le suferă." în afară de opacitate şi silnicie. Nu se impune cu forţa, nu batjocoreşte libertatea aproapelui, fie el din preajmă sau din afară. Iubirea hristică nu se poate dărui pietrelor, firilor îndărătnice sau îndobitocite, răzvrătiţilor profesionişti şi adormiţilor. Nu contaminează, somnambulic, pe toată lumea. E de faţă pentru toţi, dar nu pentru oricine. Şi, în orice caz, nu pentru cei care n-o percep, n-o doresc, n-o suportă. Ca orice iubire adevărată, iubirea hristică nu funcţionează decât dacă e împărtăşită. Restul e literatură roz, emotivitate populistă. Cât despre „cei din afară", ei nu pot avea o identitate precisă, discriminatorie. Nu cei de altă religie, nu cei mulţi, fără contact direct cu cercul restrâns al ucenicilor, sunt necei. Cf. infra, pp. 185 şi urm. De asemenea, pp. 113 şi urm.