42 PARABOLELE LUI IISUS ai înţelepciunii curente. Dacă luăm în serios caracterul revelat al textelor sacre - ceea ce e un minim gest de politeţe când ne aplecăm asupra lor, căci acordă credit modului lor de constituire şi respectă intenţia difuzării lor atunci ne vom abţine să începem dialogul cu o suspiciune de principiu. Textul trebuie luat drept ceea ce este şi trebuie înţeles aţa cum este. Marcu 4, n-12 şi versiunile paralele din Matei şi Luca vor să spună exact ceea ce spun, chiar dacă asta contrazice deprinderile noastre mentale, culturale şi sufleteşti. Iisus afirmă, deci, că vorbeşte în parabole, mai ales celor care nu fac parte din familia lui spirituală, pentru a amenda, de la bun început, orice tentativă de comprehensiune facilă, orice „împietrire" cognitivă, orice „rezistenţă" inerţială a minţii şi a sensibilităţii. El nu oferă, acolo unde ceea ce oferă nu e primit sau măcar aşteptat. Nu dă, fără o garanţie de receptivitate. Şi asta nu pentru că face calcule negustoreşti, nu pentru că refuză să investească fără profit, ci pentru că ştie că ceea ce are de oferit nu are nici o valoare dacă nu răspunde unor nevoi şi întrebări vii. Iisus nu e „disponibil" decât când întâlneşte, în oglindă, o disponibilitate simetrică. „Cruzimea" răspunsului Său e, prin urmare, ea însăşi o parabolă. Ea deschide o serie de alte parabole care, laolaltă, ar putea constitui o analitică a receptivităţii. Fractura dintre „adepţi" şi „cei din afară" nu e decalajul dintre „iniţiaţi" şi „neiniţiaţi", ci deosebirea dintre ascultătorii disponibili şi cei indisponibili. A doua teză pe care o susţinem (după aceea a autenticităţii textului) este că pasajul de care ne ocupăm e departe