}6 PARABOLELE LUI IISUS logic să tacă pur şi simplu? De ce, totuşi, pierde timpul cu poveşti sibilinice, impenetrabile? Să nu trecem, însă, mai departe, fără să atragem atenţia asupra unor nuanţe ale discursului hristic, care nu îngăduie concluzii liniare. Iisus nu e un animator popular euforic. Iubirea lui pentru cei mulţi nu e o formă de idolatrie şi nu propune o lâncedă doctrină populistă. învăţătorul nu e dispus să-şi menajeze, necondiţionat, învăţăceii şi, când e cazul, ştie să devină ameninţător. E curios că această dimensiune a retoricii Sale nu se manifestă, aşa cum ne-am aştepta, în versiunea evanghelică a lui Marcu. Dar ea e vădită la Matei (ii, 20-23) Şi la Luca (10, 13-15), atunci când Iisus profetizează mustrător la adresa păcătoşilor din Horazin, Betsaida şi Capernaum, adică tocmai din cetăţile în care nu făcuse economie de minuni. Semne de exasperare apar, totuşi, şi la Marcu: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda?“ (9, 19). Sau la Luca: „...dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel“ (13, 5). Concluzie (provizorie): răspunsul abrupt al lui Iisus la întrebarea discipolilor despre rostul vorbirii în parabole e greu de domesticit hermeneutic: Mântuitorul nu poate vocifera ca un înger exterminator, dar nu e nici un predicator „soft, un distribuitor neglijent de indulgenţe. Trebuie să aibă motive solide, pentru a arbora, în ciuda inimii Sale atotiubitoare, gesticulaţia excluziunii. c. Textele evanghelice ridică însă şi alte obstacole în calea unei analize coerente a răspunsului hristic. Mai întâi, e limpede că Iisus nu le vorbeşte în parabole doar „celor din afară“. O sumedenie de parabole se adresează ucenicilor,