„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" 35 să I se închine" (9, 14-15). Arhiereii şi cărturarii nu îndrăznesc să se atingă de Cel pe care-1 resimţeau drept duşman, tocmai datorită admiraţiei masive pe care i-o arătau cei mulţi (11, 18, sau 12, 12). La rândul Lui, Iisus e plin de compasiune: „Milă îmi este de mulţime, că trei zile sunt de când aşteaptă lângă Mine şi n-au ce să mănânce" (8, 2). în sfârşit, în modul cel mai neechivoc cu putinţă, pasajul 10, 1 pare anume făcut spre a contrazice textul de la 4, n-12: . .şi mulţimile s-au adunat iarăşi la El şi El iarăşi le învăţa, după cum îi era obiceiul".1 Instruirea mulţimilor e, aşadar, pentru Iisus, o ocupaţie constantă, devenită obişnuinţă. Auditoriul Lui e, prin definiţie, atotcuprinzător: „Veniţi la mine toţi..." (Matei 11, 28). Cum putea, deci, „cel blând şi smerit cu inima" (Matei 11, 29), Cel care „n-a venit să judece lumea" (Ioan 12, 47) să afişeze un program al pedepsei definitive, al departajării nemiloase între ascultătorii Săi? Răspunsul pe care 1-1 atribuie Evanghelia după Marcu (4, 11-12) e de o neplauzibilă cruzime, dacă nu „scandalos din punct de vedere teologic"2. „E absurd" - spune T.W. Manşon3. Dacă scopul lui Iisus era să obtureze, în rândurile majorităţii, înţelegerea, căinţa, iertarea, n-ar fi fost mai 1. Pentru comentarii la toate pasajele citate, ţ/- Hermaniuk, op. cit., pp. 304-307. 2. Expresia îi aparţine lui John C. Meagher, „Clumsy Constmction in Mark’s Gospel. A Critique of Form and Redaktionsgeschichte", în Toronto Studies in Theology, nr. 121, 1979, citat după A.J. Hultgren, op. cit., p. 460. 3. T.W. Manşon, The Teachingofjesus. Studies in Its Form and Content, Cambridge University Press, 1935, p. 76, apudWxAt'gre.n, op. cit., p. 458.