34 PARABOLELE LUI IISUS lumesc al Mântuitorului nu e unul al excluziunii, nu cultivă, programatic, excomunicarea. Iisus are o misiune de tip universal şi, ca atare, se adresează, fără discriminare, tuturor. Raporturile lui cu mulţimea nu sunt, de regulă, marcate de antagonism. Dimpotrivă. Mulţimea, până în preziua sacrificării Sale, îl simpatizează, îl ascultă, îl urmează. Iar El i se dămieşte fără ezitare: o instruieşte, o hrăneşte, o entuziasmează prin miracole şi vindecări spectaculoase. Iisus nu refuză nimănui binele pe care îl poate face. Iar „beneficiarii" sunt, întotdeauna, recunoscători. De altfel, chiar în Evanghelia după Marcu, locurile în care e vorba de excelenta întâlnire a lui Iisus cu „poporul" abundă. După vindecările din Capernaum, „toată cetatea era adunată la uşă“ (i, 33: uşa casei lui Simon, în care se afla Tămăduitorul). „Toţi Te caută", îi spun ucenicii (1, 37). „Şi s-au adunat atât de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii" (2, 2): paraliticul a trebuit să fie adus în casă prin acoperişul spart, „din pricina mulţimii" (2, 4). „Toţi erau uimiţi şi-L slăveau pe Dumnezeu zicând: Asemenea lucruri niciodată n-am văzut" (2, 12). Mulţimea e din ce în ce mai năvalnică în zelul ei de a-1 însoţi pe Iisus (3, 7, 10). „Se călcau unii pe alţii" spune şi Luca (12, 1). Dar să ne întoarcem la Marcu: oamenii vin „din Galileea şi din Iudeea şi din Ierusalim şi din Idumeea şi de dincolo de Iordan şi dimprejurul Tirului şi al Sidonului" (3, 7-8). Micul grup din jurul învăţătorului nu mai apucă nici să mănânce din cauza îmbulzelii (3, 20), iar pentru a reuşi să propovăduiască, Iisus se desprinde de adulatori şi urcă într-o luntre, de unde le vorbeşte celor de pe mal (4, 1). După Schimbarea la Faţă, mulţimea „freamătă" şi „aleargă