CRITICA RAŢIUNII EXEGETICE 299 cum arăta o procesiune nupţială, despre alcătuirea şi modul de funcţionare al unui opaiţ etc. Dar, conştiincios şi ştiutor cum eşti, vei ajunge să te întrebi asupra deosebirii dintre nunta evreiască şi cea romană, apoi asupra cantităţii de ulei necesare pentru a întreţine (pentru cât timp?) flacăra unui opaiţ, apoi despre producţia de ulei în Palestina începutului de mileniu, despre motivile posibile ale întârzierii mirelui (negocieri laborioase despre dotă?) şi, în consecinţă, despre regimul moştenirii în jurisprudenţa iudaică. Textul propriu-zis al parabolei devine, încet-încet, un pretext, o anexă, un episod minor dintr-o mare demonstraţie de musculatură istoriografică. „Problema cu specializarea a adăugat profesoml Gombrich - e că, la un moment dat, nu mai ştii ce întrebări să-ţi pui.“ Ai numai răspunsuri. Şi ai răspunsuri la întrebări pe care textul însuşi nu le pune. Trăieşti, vorba lui Blaga, în „hipertrofia mijloacelor auxiliare“. Şi, în timpul acesta, obiectul de la care ai pornit supravieţuieşte stins, uitat, aşteptând întrebarea potrivită. Evident, nu poţi fi sigur niciodată că ai găsit „întrebarea potrivită". în ce ne priveşte, am încercat să o identificăm în spaţiul care uneşte intenţia textului, interogaţia proprie şi aşteptările (latente sau manifeste) ale cititorului de azi. Ne-am ferit de ingeniozităţi riscante, de originalităţi zglobii, ca şi de tonul pompos şi ultimativ al predicii „înţelepte". Ne-am ferit de erudiţia goală, dar am ţinut, în acelaşi timp, să aducem în perimetrul religiozităţii autohtone o minimă exigenţă academică, un tip de discurs care să-şi găsească locul, cu naturaleţe, în dezbaterea intelectuală a modernităţii, în ciuda pripitelor ei crispări „laiciste". Parabolele lui Iisus