CRITICA RAŢIUNII EXEGETICE 287 îmbăta cu bucurie de textul Scripturii."1 (Eram foarte tânăr când Părintele Arhim. Benedict Ghiuş, în chilia sa de la Mitropolie, mi-a scris, pe un petic de hârtie, o propoziţie din Breviarul Latin cu un mesaj asemănător: Laeti bibamus sobriam profusionem Spiritus, „Să bem cu bucurie din sobra supraabundenţă a Spiritului".) în termeni asemănători vorbeşte şi Părintele Arhim. Nicolae Steinhardt: „Cele mai bune şi mai frumoase simţăminte ori mai folositoare învăţături sunt anihilate de tipizarea verbală, care-i simptom de lene, frică şi uscăciune a inimii. Tot atât de duşmănoase sunt stilul pilduitor, edificator, onctuos, stilul emfatic, stilul grandilocvent, sau deprinderea comodă de a reduce predica la repetarea pericopei evanghelice."2 Dacă însă comentariul cuminte, sec sau dulceag, lăsat să se dizolve în retorica previzibilă a unui compendiu de etică, îşi ratează ţinta, ne vom grăbi să adăugăm că nici exaltarea imaginaţiei, „talentul" literar şi ingeniozitatea pură nu dau rezultate convenabile. Andre Gide îşi poate permite, fireşte, ca artist, să închipuie o versiune a Parabolei fiului risipitor (Le retour de l’enfant prodigue) în care, alături de cei doi fraţi ai pasajului biblic, mai există un al treilea, cel mai tânăr, decis să răzbune eşecul celui întors acasă. El va pleca, la rândul lui, iar „fiul risipitor" îl va încuraja s-o facă: „Iei cu tine toate speranţele mele [...]. Fie să nu te mai întorci niciodată." Dar Andre Gide nu are pretenţii de hermeneut. 1. QT R.F. Capon, op. cit., p. 143. 2. Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi. Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992, p. 243.