286 PARABOLELE LUI IISUS percepe dimensiunea cosmică, miraculoasă, tainică şi în fond „scandaloasă" a întrupării. Actul kenotic al Fiului, dispus să treacă hotarul imaginabilului, pentru a asuma un corp omenesc, cu tot balastul lui, de dragul creaturii Sale, ar suna ridicol, dacă rezultatul acestui plonjon halucinant ar fi un compendiu de bună purtare, o sumă, previzibilă, de precepte cuminţi. Nu e de crezut că Dumnezeu a venit pe pământ ca să ţină un duios discurs de mătuşă cumsecade. Tipul acesta de derapaj nu se manifestă, fireşte, doar în lumea predicaţiei răsăritene. Iată comentariul unui teolog american (episcopalian), exasperat, şi el, de platitudinea, de lipsa de anvergură, a multor comentarii la Evanghelie: „Adesea, fie că sunt capete pătrate, fie din lipsa studiului, fie din cauza slabei pregătiri, fie din pură plictiseală, predicatorii amncă fără graţie de la amvon comorile Scripturii, ca pe o grămadă de peşti morţi. Nici un pic de farmec în monologurile lor, nici o «intrigă», nici o tensiune, nici o intuiţie a faptului că oficiul care le-a fost dat e tocmai acela de a administra o casă care nu seamănă cu nici o altă casă. Tot ce obţin e un soi de entuziasm monomaniacal pentru cele două-trei teme care sunt, întâmplător, pe măsura gustului lor bizar: focul iadului, să zicem, sau cursul scurt despre viziunea umanistă a iubirii, sau reţeta rapidă a spiritualităţii, sau o dăscăleală mediocm moralizantă privind buna purtare, despre care au decis de mult că e mai uşor de înghiţit decât paradoxurile Evangheliei. [...] Trebuie să ne rugăm pentru predicatori. Fie ca Dumnezeu să aducă mai repede ziua în care ei vor fi stat suficient de mult în cămara castelului pentru a-şi pierde niţeluş minţile dinaintea Cuvântului şi a se