CRITICA RAŢIUNII EXEGETICE 285 linguşire, ergo nu e bine să pleci urechea la linguşiri. Reflecţia asupra textului se poate socoti încheiată. Nu mai e nimic de adăugat: ai priceput, poţi trece la parabola următoare. Sensul se epuizează într-o maximă, într-o regulă de comportament, într-un aforism. Să adăugăm că multe dintre exerciţiile descifrării alegorice nu se sfiesc să includă transparente (şi tendenţioase) aluzii de tip confesional sau inter-religios. Cutare parabolă condamnă discret misteriile păgâne, cutare e anti-iudaică. Protestantul vede, în câte o metaforă, un posibil argument împotriva papalităţii, catolicul încearcă, ici-colo, manevre hermeneutice vag contra-reformiste etc. E marele merit al teologului protestant german Adolf Jiilicher, acela de a fi demontat mecanismul, oarecum facil, al monomaniei alegorizante. în lucrarea sa Die Gleichnisreden Jesu, apărută la sfârşitul secolului XIX1, el merge însă, la rândul lui, prea departe socotind, de pildă, că tot ce e alegorie în Evanghelie nu se poate atribui lui Iisus însuşi, ci mai degrabă Evangheliştilor sau Bisericii timpurii. Prea îngustă mi se pare şi convingerea sa că parabolele nu pot fi înţelese corect decât într-un singur fel, fără false subtilităţi, fără presupoziţia unor sensuri multiple, suprapuse. La antipodul acestei „luterane11 sobrietăţi, se află omiletica moralizant sentimentală, care dizolvă înţelesul grav şi neconvenţional al parabolelor într-o mică oră de dirigenţie, într-o dădăceală duminicală. E un mod de a nu 1. Două volume republicate într-unul singur la Tiibingen în 1910, ediţie reprodusă fotomecanic la Darmstadt, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 1963.