27O PARABOLELE LUI IISUS cuviincioasă din partea lui) şi poţi să te pocăieşti, fără să ai garanţia unei mişcări consimţitoare a harului. Sigur de „reuşită" n-ai cum să fii în nici unul din cele două cazuri. Asta presupune, totuşi, un mare risc. E ca şi cum iertarea dumnezeiască s-ar putea distribui şi fără participarea celui iertat. Or, nu e de închipuit o replică iertătoare care să facă abstracţie de libertatea fiecărui „pacient": libertatea de a primi sau de a respinge. Iar această libertate se exprimă tocmai în actul mărturisirii, al căinţei şi al dorinţei de iertare. Nu e mai puţin adevărat că metabolismul iertării divine nu poate fi „sistematizat" după criteriile judecăţii omeneşti. Misterul nu poate fi pus în ecuaţie. Ne aflăm într-un teritoriu în care nu se lucrează cu certitudini, ci cu speranţe. De aceea, nici „cuminţenia", musculatura morală ostentativă, gata să dispreţuiască eşecul altora şi să amendeze, arogant, bunătatea iertătorului, când el e dispus să acorde o şansă celor pierduţi, nu e calea cea bună, în ciuda stilului ei prezumţios. Important este însă că iertarea adevărată este producătoare de „înviere". E o specie a amnistiei : păcatul e anulat, totul poate fi luat de la început, nimic din tuşa sumbră a devierii nu rămâne necurăţat.1 Iertarea aşază lumea şi omul în starea lor originară. Iertarea, ca risipă a iubirii, rectifică efectele oricărei risipiri malefice. Cu risipa pe risipă călcând. 1. Iertarea nu „scuză", ci suspendă greşeala. Cf. C.S. Lewis, Ferigi şi elefanţi şi alte eseuri despre creştinism , Humanitas, Bucureşti, 2011, cap. „Despre iertare", pp. 49-53. Iertarea ia notă de ceea ce nu e „scuzabil" în comportamentul uman. Cine are scuze perfect acoperitoare pentru greşelile sale nu are nevoie de iertare. Cel care scuză ţine minte ceea ce scuză. Cel care iartă restaurează, aşa-zicând, „prezumţia de nevinovăţie".