PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI 269 E un final deschis, care oferă audienţei un consistent orizont de interogativitate: se reproduc cuvintele tatălui, care explică fiului cel mare rostul petrecerii şi al bucuriei, după recuperarea fiului pierdut. Arnold Hultgren are dreptate să observe că nu aflăm nimic despre cele ce vor urma. Nu ştim cum va arăta reintegrarea fiului cel mic în noul său statut. Nu ştim nici dacă fiul cel mare se va conforma voinţei tatălui. Iar dacă parabola se adresează fariseilor şi cărturarilor, al căror portret pare a se identifica demonstrativ cu portretul „cuminţeniei" recalcitrante, e greu de spus în ce măsură bunăvoinţa faţă de fiul rămas prizonier în litera Legii se va răsfrânge şi asupra lor. în definitiv, pentm Iisus, fariseii şi cărturarii sunt la fel de păcătoşi ca vameşii cu care stă la masă (deşi, e drept, spre deosebire de aceia, ei sunt opaci până la ostilitate). Dar nici ei nu sunt plasaţi în afara dialogului: pildele care se rostesc în prezenţa lor şi anume pentru ei indică, inevitabil, nu doar o retorică dojenitoare, ci şi, eventual, una trezitoare, cu un subton misionar. O temă importantă a parabolei este aceea a raportului dintre iertare şi căinţă. în text, termenul „tehnic" pentru căinţă ( metanoia ) nu apare niciodată. Fiul risipitor primeşte sărutul mântuitor înainte de a fi apucat să-şi declare, în mod expres, vinovăţia1 (chiar dacă, în gând, programase o recunoaştere a greşelii: „...greşit-am Cerului şi faţă de tine"). Asta ar însemna că iniţiativa iertării ar aparţine strict harului: poţi fi iertat şi fără să te pocăieşti (nici blândeţea faţă de fiul cel mic nu se poate explica prin vreo retractare 1. Cf. Georg Eichholz, op. cit., p. 208. Simpla „întoarcere" ( Riickkehr ) e, în ea însăşi, o „conversiune" ( Umkehr ).