268 PARABOLELE LUI IISUS voi întoarce la voi. . .“): întâlnirea echivalează, în cazul fiului, cu o „înviere" („a înviat", anastas, se spune de două ori în cuprinsul textului), aşadar cu o reînnoire radicală a vieţii şi firii sale. în vreme ce fiul cel mic, plecat departe, e adus aproape, fiul cel mare, rămas aproape, se dovedeşte a fi şi a rămâne departe. Nu i se adresează niciodată tatălui său cu apelativul „tată", îşi invocă fratele cu o dispreţuitoare distanţă („acest fiu al tău") şi îşi descrie inserţia în economia familială drept slugăreală perdantă. Dar, ca şi în cazul fiului celui mic, tatăl iubeşte necondiţionat. El răspunde mâniei tot cu un gest de îmbrăţişare: „. . .tu-n totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt". Nici o risipă a răului nu rezistă risipei sale de bunătate. Iertarea nu se acordă după reguli fixe, nu e efectul unei ideologii care mărşăluieşte principial. Ea nu răsplăteşte merite (nici unul din cei doi fii nu e absolvit pentru „calităţile" sale), ci se revarsă miraculos asupra tuturor, ca ploaia fertilă, care nu alege între buni şi răi. . . Finalul parabolei nu este unul „concluziv", didactic, (spre deosebire, iarăşi, de abuzul sentenţios al ideologiilor). i. Un impresionant ecou târziu al parabolei hristice se găseşte în Pesiqta Rabbati (44, 9), o colecţie de omilii la Pentateuch şi Profeţi, databilă în sec. IX d. Hr. E vorba de un prinţ care vrea să se întoarcă, de departe, la tatăl său, dar nu are puterea fizică să o facă. Atunci, tatăl îi trimite următorul mesaj: „Vino înapoi atât cât te ţin puterile, iar restul drumului îl voi face eu ca să te întâmpin" (apud K. Snodgrass, op. cit., p. 123). Tot Snodgrass (p. 623, nota 140) semnalează şi o istorioară din Lev. Rab. (32, 2) despre un rege care îi interzice fiului său să mai intre în palat, dar, pentru a-1 putea primi înapoi, dărâmă palatul şi construieşte unul nou, asupra căruia interdicţia să nu mai aibă justificare. . .