PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI 267 pe grumaz şi sărutându-1, înainte ca cel vinovat să-şi poată rosti discursul pregătit dinainte. Istoricii ne spun că, în cultura semitică, un bărbat onorabil nu aleargă niciodată. Costumaţia epocii era de aşa natură încât nu puteai alerga fără să-ţi ridici roba, ceea ce implica dezvelirea - socotită impudică - a picioarelor. Tatăl acceptă, aşadar, din compasiune, o postură indemnă, de dragul unei definitive (şi spontane) reconcilieri. Fiul risipitor e gata, la rândul lui, să accepte o poziţie servilă în gospodăria tatălui său. Şi de o parte, şi de alta, orgoliile sunt evacuate. Iar tatăl îi restituie celui care i-a greşit nu doar statutul, firesc, al fiului, ci statutul privilegiat al unui oaspete de seamă. în felul acesta, trei atribute constitutive ale unui membru deplin al familiei şi al comunităţii sunt recuperate simbolic: onoarea („haina cea mai scumpă"), autoritatea (inelul, care se punea, de regulă, pe degetul fiului cel mare, când murea tatăl) şi libertatea (încălţămintea ca semn distinctiv faţă de sclavi, care umblau desculţi).1 Totul culminează cu un ospăţ sărbătoresc, respectiv cu sacrificarea viţelului cel gras, practicată, în mod normal, numai în împrejurări speciale ( Cf. i Regi 28, 24-25). Pe scurt, tatăl nu iartă, pur şi simplu, ci iartă cu asupra de măsură, adaugă iertării curente supra-abundenţa harului. Nu doar îl primeşte la sine pe cel „pierdut", ci îi iese în întâmpinare. Cu alte cuvinte, ceea ce se petrece nu e o revenire a fiului în preajma tatălui, ci o întâlnire la care participă amândoi. Fiul se întoarce la tatăl său şi tatăl se întoarce la fiul său. ( Cf. Maleahi3, 7: „întoarceţi-vă la Mine şi Eu Mă 1. Cf. A. Hultgren, op. cit., p. 79.