PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI 265 imaginaţie şi de curaj. O dată mai mult, gândirea în alb-negru a eticului devenit ideologie e suspendată de discursul hristic. Fratele cel mic a întâlnit, în vârtejul risipirii sale, sărăcia concretă, penuria drastică a mijloacelor de subzistenţă. Fratele cel mare face însă şi el, în alt fel, experienţa sărăciei: e în situaţia de a-şi da în vileag puţinătatea sufletească, sărăcia interioară. Cuminţenia lui e resentimentară şi revendicativă. O foloseşte ca argument al superiorităţii sale morale, se plânge că virtutea lui n-a fost răsplătită şi îşi acuză tatăl de inechitate, de părtinire vinovată. Corolarul nemulţumirii sale e incapacitatea de a se bucura, refuzul obidit al serbării, pizma. Avem, aşadar, pe de o parte, suspensia morală a fiului risipitor şi, pe de alta, suficienţa morală a fratelui său. Aluzia la farisei şi cărturari e transparentă. Ei văd în respectarea strictă a Legii o justificare îndestulătoare pentru recompensa supremă. îşi asumă virtutea ca pe un merit, ceea ce o anulează ca virtute. Se iubesc şi se compătimesc pe ei înşişi, sunt invidioşi pe şansa păcătoşilor iertaţi şi gândesc mântuirea ca pe o problemă de contabilitate, de negustorie îngustă: livrezi „corectitudine", capeţi bile albe la Judecata din Urmă. Problema hamlui e, astfel, pusă între paranteze. Se atentează, în fond, la libertatea lui Dumnezeu, care nu e lăsat să dăruiască, ci constrâns să achite o geometrică notă de plată. în definitiv, nu mai rămâne nimic de judecat: e suficient să etalezi un portret „respectabil" pentm a fi prompt recompensat. Fariseii şi cărturarii sunt, fireşte, doar o referinţă conjuncturală. Parabola vizează orice tip de comportament care confundă viaţa credinţei cu o pură birocraţie etică şi rituală. „Ortodoxia" cu „ortopraxia". Tema