264 PARABOLELE LUI IISUS socotiţi porcii în mediul iudaic), îi urmează foamea brutală, într-o deplină singurătate („nimeni nu-i dădea“). E momentul în care, împins de nevoie şi de amintirea bunăstării pierdute, fiul recunoaşte din nou autoritatea paternă şi hotărăşte să se întoarcă. „Venindu-şi în sine“ (în şinele din care fusese absent), el îşi recunoaşte greşeala şi e dispus să accepte cea mai de jos poziţie din gospodăria tatălui. Nimic romanţios în decizia celui „pierdut". Nu o fierbinte căinţă şi nici măcar dorul de acasă nu sunt motivaţiile sale. Singurul merit care i se poate recunoaşte este că, pentru nebunia sa, nu îi face vinovaţi pe alţii1. în rest, a băut cupa risipirii până la capăt. A făcut risipă de risipirea sa, a trăit pe cont propriu o coborâre în infern. Şi în ciuda traiectoriei sale - ireversibilă în aparenţă - a putut fi recuperat, reaşezat în condiţia filialităţii. Dar, pentm ca această nesperată re-învestitură să aibă loc, trebuia să intre în scenă, compensator, un alt tip de risipă, risipa pe care o întmchipează tatăl şi despre care vom vorbi imediat. Deocamdată, avem de consemnat şi partitura fratelui cel mare, fratele obedient, rămas acasă. b. Risipa de cuminţenie 2. Poate fi cineva prea cuminte? Da, dacă sursa cuminţeniei nu e jertfa ascultării, disciplina auto-impusă a uitării de sine, recunoaşterea unei autorităţi suverane. Cuminţenia poate fi şi aliniere obtuză, lipsă de 1. Ibidem, p. 204. Cf. şi Dan Otto Via, Die Gleichnisse Jesu. Ihre literarische und existenţiale Dimension, ed. cit., p. 157. 2. Componenta oximoronică a acestei formulări nu e străină textului biblic. Cf. Proverbe 28, 19: „belşug de sărăcie" (în traducerea lui Cristian Bădiliţă, leneşul „se va umple de sărăcie").