PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI 263 arunce în înstrăinarea „străinătăţii1 11, pentru a se regăsi. S-a sădit, necugetat, intr-un teren ostil pentru a reintegra nevoia ţarinii domestice. Eroarea sa capitală rămâne faptul de a fi plecat, de a fi încetat să mai fie „la locul lui“ şi, de fapt, de a nu-şi mai găsi locul. „Viaţa desfrânată" nu e decât rezultatul acestui amplasament vicios. De altfel, traducerea românească (dar şi cele din alte limbi) simplifică oarecum sensul cuvântului grecesc asotos, care e ceva mai difuz. Echivalenţa cea mai adecvată ni se pare cea propusă de Hans Weder pentru varianta germană: heilloses Lebem. viaţă fără orizont de salvare, viaţă care uită de Dumnezeu şi e uitată de Dumnezeu. Am putea folosi şi alte adjective: viaţă smintită, neorânduită, extravagantă, scandaloasă, iresponsabilă, dezonorantă, sălbatică, disolută, deviantă, licenţioasă, neîngrijită, dezmăţată. Pe scurt, viaţă risipită fără măsură, viaţă „de pierzanie". Dar asemenea derapaje sunt posibile şi ca simple „păcate de tinereţe" ( Cf. Ieremia 31, 19), chiar dacă rămâi acasă. Viaţa din exil a fiului risipitor e mai mult decât atât: e o investiţie impulsivă într-o imagine utopică a libertăţii, într-o abstracţiune. E un fel de cult juvenil al independenţei nelimitate, al noutăţii absolute. Numai că renunţarea la dependenţa (salutară) faţă de „aşezarea" patriarhală a lucrurilor se transformă în dependenţa (degradantă) faţă de un necunoscut („s-a alipit de unul din locuitorii acelei ţări “)'. Ca urmare, situaţia degenerează până la limita supravieţuirii: umilinţei de a slugări animale impure (cum erau 1. Cf. Wolfgang Harnisch, Die Gleichnis-erzăhlungen Jesu. Eine hermeneutische Einfiihrung, Vandenhoeck & Ruprecht, Gottingen, 2001, p. 204.