262 PARABOLELE LUI IISUS e gândită ca nesupunere', nesupunere faţă de economia tradiţională a familiei, reprezentată prin tatăl său, şi nesupunere faţă de cutuma comunităţii (în mod normal averea nu se împărţea între fraţi înainte de moartea tatălui). Fiul neascultător alege depărtarea şi, prin aceasta, „ exterioritatea^ ‘ faţă de ordinea protectoare a mediului imediat. E de observat că tatăl nu opune nici o rezistenţă nevoii de „independenţă" a fiului său.1 Ca urmare, fiul duce, peste mări şi ţări, o viaţă destrămătoare şi ajunge la sapă de lemn. Textul spune (v. 13): „. . .şi-a risipit averea trăind în desfătări". Verbul grecesc pentru „a risipi" este diaskorpizo. El semnalează, aici ca şi în Parabola ispravnicului nedrept (Luca 16, 1), risipirea păguboasă a unei averi. Alteori însă (Matei 26, 31; Marcu 14, 27, dar şi Ioan 11, 52 sau Fapte 5, 37), e vorba de împrăştierea turmei rămase fără păstor, respectiv de disoluţia unei comunităţi căreia i s-a luat reperul. La Matei 25, 24, 26, acelaşi verb se referă la gestul agricultorului de a arunca (răspândi) sămânţa, pentru a avea ce aduna la recoltă. Risipa fiului neascultător are câte ceva din toate aceste sensuri. E risipă de bani, dar e şi pierderea reperelor, dezorientarea inerentă oricărei dislocări existenţiale, după cum este, în cele din urmă, „sămânţa" paradoxală a întoarcerii lui la sine şi la ai săi: fiul a trebuit să se risipească, să-şi iasă din fire, să se 1. Ni se pare cu totul străină de intenţia textului ideea multor exegeţi (de la von Harnack şi Jeremias la Bomhăuser şi Eta Linnemann), după care plecarea iudeilor tineri în afara Palestinei era curentă şi chiar dezirabilă în ambianţa epocii, caz în care decizia fiului risipitor e aproape o virtute! Cf. Georg Eichholz, Gleichnisse der Ev angelien. Form. Uberlieferung. Auslegung, Neukirchener Verlag, Neukirchen-Vluyn, 1984, p. 202.