PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI l6l legitimitatea tuturor acestor formule. E uşor de susţinut că fiul plecat de-acasă e declanşatoml şi axa întregii poveşti, dar e la fel de evident că, fără reacţia recalcitrantă a fratelui mai mare, rămas „la ţarină", parabola îşi ratează sensul, mai ales dacă ne gândim că ea e rostită ca răspuns la cârtelile fariseilor şi cărturarilor, contrariaţi de disponibilitatea hristică faţă de cei „pierduţi" (vameşi şi păcătoşi). „Publicul" parabolei este, în fond, o sumă de „fii" mânioşi, ofensaţi în „cuminţenia" lor de comportamentul lui Iisus. Pe de altă parte, cei doi fii nu se definesc decât prin răzvrătirea lor faţă de figura tatălui, iar purtarea lui faţă de amândoi e cheia ultimă a naraţiunii. Dramaturgia textului îngăduie, în principiu, fiecăruia dintre cele trei personaje să ocupe avanscena. Dar adevăratul „erou" al parabolei, aura încăpătoare care îi învăluie pe toţi, experienţa care îi adună laolaltă în aceeaşi intrigă este risipirea însăşi. Parabola vorbeşte, credem, despre trei feluri de risipă, de natură să reformuleze imaginea comună pe care o avem despre faptul de a risipi, de a te risipi, de a orienta risipa spre pierderea de sine sau, dimpotrivă, spre mântuire. a. Risipa de risipire. E risipa pe care o întruchipează fratele cel mic. Ea include următoarele etape: a. decizia de a pleca, p. împărţirea prematură a averii paterne, y. stabilirea într-o ţară îndepărtată, 5. viaţa dezordonată, e. sărăcia, C. „alipirea" de un străin, r\. acceptarea unei slujbe înjositoare (îngrijitor de porci), 0. foamea, t. amintirea îndestulării de-acasă, k. decizia întoarcerii, X. acceptarea smerită a greşelii, ţi. re-învestirea, prin compasiunea tatălui, ca fiu recuperat. Fratele cel mic acţionează în numele unei opţiuni în care libertatea